Un bocanc in gura

posted by Luana on Jan 13

Dan a fost deosebit de dezamagit, el vroia ca taica-sau sa faca schi, dar taica-sau arata ca o sardina inghetata si nu-i ardea de schi sau de noi zbintuieli in sinul naturii, cred ca-n sinea lui injura teribil, dar fiind nascut in zodia fecioarei nu in a scorpionului tacea cu stoicism. Insfirsit la Moscova am apucat sa scot de pe mine pufoaica si sa beau o cafea dupa care a trebuit iara sa plecam sa mincam. Nu retin ce anume am mincat. Parca niste pui facut intr-un anume fel nu mai stiu nici in ce fel ca pina si papilele gustative imi intepenisera.

Ziua urmatoare era ziua-n care faceam ce vroiam eu nu restul familiei si-am vrut sa mergem la un shaman. I-a dat Valentina telefon si ne-am dus la mama dracului la ala. Dar avea macar parcare libera asa ca de data asta mama dracului a fost mai blinda. Am intrat in vizuina lui, era deosebit de decent, fara tot circul obisnuit si aranjamentele de atmosfera. Am inceput sa dam jos straturile de haine de pe noi, mi-am scos manusile ala s-a holbat la mina mea, mi-am scos caciula de pe ochi ala a inceput sa zbiere niet-niet-niet-niet.

Asta ce-are l-am intrebat pe Dan, i s-a stricat discul?
Nu stiu zice Dan, lasa-l sa se calmeze si aflam. Cind omul si-a recapatat respiratia si-a vorbit normal pe ruseste i-a explicat lui Dan ca el nu are voie sa-mi faca mie tratament numai la “straini” are voie dar eu sint shamanca adevarata si sefa de grupa sindicala asa ca nici nu poate fi vorba sa ma atinga sau sa se uite la mine macar. Mi-a facut cadou o toba pictata frumos cu serpi pe ea, mi-a urat succes in viata, fericire personala si ne-a scos din casa.

De suparare ne-am dus la o expozitie de arta care nu era arta ci niste tablouri plate ca marea cind n-are nici un val pe ea. Mai erau niste poze deosebit de frumoase facute pe vremea comunismului cu niste femei muncitoare mari cit niste barbati mari cu izmene bagate-n ghete de lina sau asa ceva cu pufoaice si caciuli cu urechi. Femeile viteze carau niste burtutci carau niste saci impingeau nu stiu ce colos de fier, am fost foarte mindra de ele si mi-am scuipat in sin. Mai erau si niste batirni amariti la o casa de batrini care arata cam ca un cimp de gunoaie si niste case de copii care aratau mai rau decit casele. Copiii adica.Rusia asa cum arata ea cu adevarat nu Moscova la lumina pomilor de craciun a reclamelor colorate si-a ecranelor de televizor mari cit niste blocuri mari.

Pe urma ne-am dus la spitalul de copii bolnavi de cancer unde se duc Dan si Valentina in fiecare saptamina sa le duca cadouri si de-astea. Dar n-am intrat, am stat si-am asteptat in hol. Spitalul era frumos si curat si nou si modern. Dar era intretinut de habad, religiosi evrei nu de grijuliul guvern sovietic. Bun, nu vreau sa vorbesc despre copii bolnavi.

Rusii nu s-au schimbat. Decit pe dinafara. Mentalitatea e aceeasi. Comunista in totalitate. De exemplu la garderoba muzeului cineva a vrut sa dea o haina fara agatatoare, madama care lua hainele a inceput sa urle ca ea trebuie sa puna haina pe umeras si asta e o munca in plus, asa ca n-o sa faca o munca-n plus. Daca era in alta tara zbura ca o pasarica desi era mai degraba o pasaroaie batrina. In magazine la fel, dau senzatia ca fac cuiva un bine ca-l servesc. Si cei care cumpara sau folosesc serviciile lor se poarta cu aceeasi umilinta cu care se purtau acum 20 de ani cind o nenorocita de vinzatoare la aprozar era stapina unei cepe de care aveau neaparata nevoie, sau a 100 de grame salam sa faca ardei umpluti.

Oamenii nu se schimba. Poate generatiile viitoare. Deocamdata totul e cosmetica. Si-n vreme ce Germania dispare sub propriile ei greseli Rusia se intareste pe greselile altora. O vreme. Cita vreme? Pina cind o sa inceapa din nou sa-si plateasca greselile si tot asa. Cred c-am terminat filozofia pe saptamina asta. M-a entuziasmat Moscova, m-a deziluzionat imediat inafara ei, a Moscovei, dar, din nou, ce-i treaba mea?

Am plecat din Moscova spre seara, spre aeroportul nu stiu cum il cheama, ca-l cheama pe ruseste. Nu erau dopuri de circulatie. Lumea nu munceste acolo pina-n 10 ianuarie. Inafara de magazine, restaurante si inca vreo citeva locuri de-astea, publice. Si aia care muncesc sint asa de acri ca-ti vine sa-i iei la palme. Desi punindu-ma-n situatia lor as fi fost la fel de acra. Sau mai acra. Ori chiar violenta.

Ne-am despartit de copii si-am intrat in zona aia de plecari. La ghiseele de control a pasapoartelor. Apoi mai departe pina ce-am ajuns la o cafenea. Am baut un fel de cafea. Proasta. Oricum pentru mine orice cafea pe care n-o fac personal e proasta. Asa ca, poate nu era chiar proasta. Mai aveam in principiu vreo 10 minute pina cind trebuia sa urcam in avion. Am intrat in sala de asteptare a El-Al.

Normal ca n-au chemat pasagerii la ora cind trebuiau sa-i cheme. Doar nu-s prosti. Acolo care nu-i rus e deja israelian. Ceea ce-i mult mai rau. Nu-s numai prosti. Sint si obraznici. Brusc apare un tip imens cu par rosu care incepe sa zbiere ceva-n ruseste. Cred ca mi-au cedat nervii, m-am repezit la el si i-am zis sa vorbeasca o limba pe care o inteleg si cei care intimplator nu stiu limba lui Stalin. A zbierat la mine-ntr-o ebraica aproximativa ca le-a spus alora pe ruseste sa iasa din sala ca au treaba in ea. In sala.

Ce treaba am intrebat?
Nu e treaba ta mi-a raspuns.

Deh, asta mi-a zgiriat neuronul de veghe si dupa ce l-am injurat frumos si cu rabdare-n araba pura amestecata cu jargoane diferite-n care predomina cel marocan de bastina i-am bagat un deget in ochi si i-am atras atentia ca pe cind el era spermatozoid eu faceam ce-ar urma sa faca el daca n-ar fi deosebit de tampit incit sa fie paznic la aeroport. Se pare ca ceva din injuraturi l-a impresionat ca mi-a zis sa stau jos. Toti au iesit, am stat jos.

Mi-a explicat ca s-a anuntat o bomba-n camera aia. Mi s-au incrucisat ochii de nervi. Adica o bomba-n camera aia si ei scot oamenii la 10 metri de camera aia. Dar mi-era prea lene sa mai spun ceva. Sa fie si-o bomba m-am gindit. Macar nu mor inghetata. Nu-mi pasa pe ce cale eu vreau sa dispar din Rusia. Nu era bomba. Erau doar o gramada de rusi. Afara din sala o tipa anunta cu disperare de vreo jumate de ora ca pasagerii la cursa spre Dushanbey trebuie sa se prezinte la avion in modul cel mai urgent. Cind am plecat spre avionul de Tel-Aviv inca mai zbiera. Pasagerii la zborul de Dushanbey probabil ca au aparatut Dushanbey (duminica) urmatoare. Sau poate niciodata?

In tara era cald si trist. Razboiul e aici. Tocmai intrasera in Aza cu tancurile. Acasa ne-a asteptat Goldie. Foarte fericita ca n-a fost total parasita. In ochi i se citea bucuria si un mic repros. Eu de ce n-am venit cu voi, parca spunea. Mai catel, ai fi murit de frig, spune multumesc c-ai stat aici la caldura. Ciorile au aparut cu chef de vorba zbierind in geam. Pisica mieuna calare pe poarta. Am hranit toata familia apoi a inceput sa sune telefonul. Ai venit? Ce bine c-ai venit, mi-a fost dor de tine. Ma doare spatele, ma doare gneunchiul…si tot asa.

La stiri anunta ca-n Aza sint lupte si-un soldat israelian a murit. Am relegat cap la cap snurul vietii mele israeliene. Nici macar nu se mai vede locul unde-a fost intrerupta de frigul nemtesc si cel rusesc. Ia uite, doar acum realizez c-am fost in citeva zile-n cele doua tari dusmane. Intre ele. Si razboiul e tot la noi. A dracu viata asta dom’le…