posted by Luana on Dec 1
Tata a murit si e viu, mama e vie dar moarta.
Bunicii s-au dus, matusile se duc una cite una, printre verii mei barbati razboaiele sau intifada secera din unu-n unu, bolile nu scutesc femeile tinere din familie. Incep sa ma simt ca un swaitzer cu atitea locuri goale-n suflet.
Din tabloul gargantuesc al sarbatorilor noastre familiale a ramas o simpla adunatura trista care discuta de cine-a fost mai mult decit de cine-a ramas. Oare cum se face ca viitorul e atit de legat de trecut incit, ca sa mergi mai departe ai nevoie de doua ori mai multa putere cind batrinii nu mai sint? Pina si de soacra verisoarei mele Adriana mi-e dor, aia care arunca de fiecare data cu piureul in oaspeti de anul nou. Incepusem sa-l facem din ce in ce mai tare sa nu se lipeasca de pereti.
Fiu-meu viseaza la supa cu taietei lungi a mamei, eu visez la tacerile impreuna cu tata si la papucul bunicii Coropisnita,la sertarele pline de minuni ale bunicii Porumbita…
O familie-i ca o armata ,cred. Intotdeauna-n fata sint batrinii,bunicii, ei te apara de moarte, apoi parintii, te apara de necazuri ( sau nu te apara, dar ai impresia ca te apara). Matusile-s gistele capitoliului personal, gigiie cind e un pericol,gigiie si cind nu este dar e bine cind sint si gigiie. Brusc pe la o virsta la care inca te socotesti copilul cuiva si nepotul altcuiva te uiti in jur si esti singur. In prima linie. Nimeni numai ia glontu-n locul tau, ti se zgiltiie capul de palmele vietii si nimeni nu-ti mai striga:” ga-ga-gaaaaaaaaaaaa, pericol,pericol”.esti in prima linie si-n spate-ti stau copiii, apoi nepotii si nu asta-i ce te sperie cel mai mult, ci ideea ca dupa tine nimeni nu-i mai apara pe cei din urma si,la rindul lor vor deveni prima linie.
Si ciinii se duc.Unul dupa altul.Traim in cazemata iluziilor noastre. Inca o casa si inca o masina, mobile noi, haine frumoase. Poate carti si discuri. Poate, dar din ce in ce mai rar.
Banii, asta-i ce vrem cel mai mult. Banii.Pina si-n dementa ei mama are grija sa ceara de fiecare data bani desi n-are ce face cu ei.
Spre batrinete ne cocirjam. Cu cit in jurul nostru e mai mult nou si aria de swaitzer se largeste cu atit sacul amintirilor devine mai greu.
Si iar imbecilitatea proverbelor: “o viata are omul. Si-o gaura-n fund”. Dar de ce trebuie Doamne sa ne stearga copiii la ea?
December 2nd, 2008 at 10:37 am
Fiindca d-aia i-am facut, s-avem un sprijin la batranete; chiar daca sprijinul se numeste “Sterge-ma la cur, ca io nu ma mai tiu!”
Cum bine scrii, vine si randul lor.
Io am doua rugaciuni:
Sa mor inaintea copiilor mei
Sa mor repede, ramanand in mintea lor ca tampitul care sunt, nu ca sursa inepuizabila de cacat.
December 2nd, 2008 at 3:49 pm
@Tiberiu Popescu: Bineanteles ca il personalizeaza. Daca pana si la animale le atribuie propriile lor insusiri:
1. Nu-mi plac pisicile, is lingusitoare.
2. Esti nesimtit ca un porc
3.Esti incapatanat ca un catar
4. etc. etc.
Ce vina au bietele animale, ca oamenii sunt asa?
December 2nd, 2008 at 8:57 pm
Comentariul asta al meu habar n-am de ce s-a bagat si aici, era pentru postul urmator…ma scuzati…
December 3rd, 2008 at 8:46 am
Tiberiu, asta ne rugam cu totii sa murim repede si nu-n cacat, dar cum? Nu vezi ca medicina ne prelungeste corpul pina ne pleaca total mintea din creier si cadem in capul lor?
December 3rd, 2008 at 9:00 pm
euthanasie
December 4th, 2008 at 12:38 pm
Cine ti-o face? Poate doar autoeuthanasie cind mai esti in stare s-o faci, cind nu mai esti ai bulit-o la modul capital.Tre sa stai sa te intoarca altii cu cearceafu:(((((((((
February 11th, 2009 at 9:13 pm
Cat de adevarat este ce scrii tu in acest post…
si cat de greu imi este sa duc povara unui tata care a avut un AVC si care tb intors cu cearceaful si de parca n-ar fi de ajuns, este si ingrozitor de rautacios si egoist.
dar chiar si asa, ma bucur ca inca mai sunt copilul cuiva…
Ma bucur ca te-am descoperit.
Numai bine.
February 11th, 2009 at 9:50 pm
Multumesc Mitza, e bine ca sintem inca un copil al cuiva dar e cu atit mai dureros cu cit boala inainteaza si parintii nu mai stiu ca sintem copii lor si-apoi cade asa, o uitare peste noi si peste ei si ne trezim ca nu mai sintem copiii nimanui ci doar parintii copiilor nostri carora n-am vrea sa uitam ca le sintem parinti.Si tot asa…