posted by Luana on Aug 11
Unul din personajele reprezentative a fost “Moşul cu curmei de tei”, venea de sărbători. Nu colinda, mormăia. Mâr-mârrrr, era mereu beat şi stătea sub geamul de la salon până ce i se dădea de mâncare şi destui bani să plece mulţumit. Dacă nu era mulţumit, răgea în continuare până ce-i înnebunea pe toţi. De-aia, era plătit din greu numai să tacă. Nimeni nu l-a văzut pe moşul cu curmei de tei în afară de seara de Crăciun şi pe lumină. Habar n-aveam cine era şi de unde venea, nici măcar n-a vorbit niciodată.
Dar îşi bea sticla de ţuică aproape instantaneu şi pleca. Făcea chestia asta la majoritatea familiilor evreieşti din oraş, bunică-mea porumbiţa a zis că-i pedeapsa lui d.zeu pentru evreii păcătoşi care serbează naşterea lui Hristos. Bunică-mea Coropişniţa a fâlfâit din gene cu nevinovăţie şi-a zis că nu pentru naşterea lui Hristos vine moşu’ cu curmei de tei să tortureze familia ci fiindcă a auzit că ea e la noi şi e mare păcătoasă. De obicei se încingea o ceartă în care porumbiţa o acuza pe Coropişniţa că este stătută şi de-aia-i nebună în vreme ce Coropişniţa o acuza pe porumbiţă că s-a tâmpit din … la … Toate astea spre deliciul musafirilor, care de Crăciun erau veniţi de peste tot, rude din Bucureşti, din Moldova, de unde se nimerea. In haine de blana şi eleganţi cum nu s-a văzut, se plimbau prin salon şi bârfeau sau îşi făceau unul altuia curte. Noi copiii eram în alte camere, în special în bucătărie, cu Maria care se fandosea făcând fie pe mătuşa Blanche, fie pe oricare alta din sclifositele parfumate aflate-n salon.
A doua zi de Crăciun intra dracu-n distinsele personaje şi alergau prin zăpadă, se urcau pe sănii, săniuţe, mă rog, tot ce luneca şi ieşeau în peisaj. Era mai mare bâlciul să vezi aşa nişte personaje importante-n viaţa de zi cu zi, purtându-se infantil. De obicei nu-şi găseau hainele, aruncate într-un hol de serviciu, câinii, care suferea de frig îşi făceau în ele culcuş, în special salariatul, Gaia avea blană groasă de câine ciobănesc, la fel şi Vulpea, dar întărâtate de viaţa bună târau şi ele undeva câte-o haină şi se culcau pe ele. “Unde este haina mea de vidră ?” zbiera una din mătuşi. “Aoleu vulpea mea albastră !” striga alta. “Mariaaaaaaaaaaaaaaaaaaa, ce-ai făcut cu hainele noastre ?”
Maria, obişnuită cu spectacolul anual zicea că le-a vândut. Pe urmă zicea că ea n-are timp de prostii, să-l caute pe salariatul şi să-şi ia hainele. Salariatul nu renunţa uşor la pradă şi ieşea de fiecare dată un mini război cu toţi câinii şi cu toţi musafirii. Hainele erau în parte recuperate şi salariatul ameninţat de fiecare dată cu moartea se ducea să se ascundă în grajd în spatele măgarului. Asta era o achiziţie inteligentă a lui tăica-meu, măgarul. Nu ştiu ce tratament îi făcuse cuiva şi ăla n-a avut bani să plătească. Tata a confiscat măgarul. Era un măgar foarte înţelept. Nu făcea nimica. Adică făcea, dar numai ce voia el. Mama a zis că măgarul potrivit la omul potrivit. Si tata face ce vrea el. Insă ce voia tata era în conflict perpetuu cu ce vroia măgarul. Insa de acord cu ce voia tot, sau aproape tot restul familiei. In special ţiganul Fănică, parcă, ei doi erau prieteni şi, cum se plictiseau puneau la cale tot felul de conspiraţii împotriva tatii.
Leave a Reply